Marius Tudosiei

De ce ai ales Corbeanca pentru familia ta? Ce v-a atras aici?

Corbeanca m-a ales pe mine. Recunosc, îmi plăcea zona, avem prieteni care locuiesc în Paradisul Verde, de exemplu, și am putut vedea că-i o zonă absolut liniștită. Însă la un moment dat, într-o noapte, când mi s-a făcut dor de stat cu picioarele în iarbă, am scris un articol pe blog (ăsta: https://tudosiei.ro/2016/11/caut-casa-cu-curte/ ). Îi ceream Destinului o casă la țară. A doua zi m-a sunat un amic (îi mulțumesc pentru ce a decis!): “Am o casă în care nu mai stăm, n-ai vrea să o vezi?!”

Destinul are un rol foarte important în ceea ce faci. Dar, evident, trebuie să îl ajuți! Așa am ajuns în februarie 2017 în Corbeanca, aproape de Pădurile Regale. Mi s-a confirmat tot ce credeam despre zonă. Îmi place să râd uneori când povestesc despre (temporarul) „acasă”: stăm într-un sat cu două magazine de vinuri, magazin de cadouri și flori, o prăvălie de cărnuri (Fum de Fag, furnizor de încredere în Băcănia Veche deja!), beauty salon și altele similare…  E un sat cam ca în periferiile Vienei. (Lipsește un restaurant bun, însă, vienezii au în suburbii!)

Cum / de la cine ai învățat să gătești?

Am învățat să gătesc destul de timpuriu. Bazele – acasă, în copilărie, la Dersca. Pentru că stăteam cu mama, două surori și o bunică, mai mereu în bucătărie. În liceu, în Botoșani, am stat cu sora’mea și am mai gătit cu ea. Apoi, după ce-am venit în București, în 1994, chiar a trebuit să mă descurc și cu asta…  Găteam destul de prost, chiar mi-am cerut scuze prietenilor mei pentru CUM le găteam. N-aveam principii, totul părea să se adune prin tigăi sub ceea ce românii numesc atât de pitoresc și descriptiv: „carcalete”. Treptat, însă, mai ales după ce-am început să mai pun mâna pe carte, am început să gătesc ceva mai bine. Acum mă consider pe drumul cel bun… Învăț în continuare și sunt convins că într-o zi chiar o să pot spune că pot să gătesc ok-ish!

Care a fost parcursul tău profesional? Cum ai ajuns să faci ceea ce faci acum?

Am făcut Liceul Sanitar în Botoșani, apoi am lucrat în Institutul Parhon, în laboratorul de biochimie. Practic, sunt soră medicala!

Însă nu mi s-a părut destul pentru mine, așa că am dat la Jurnalistică. Abrupt, în două săptămâni. N-am intrat, așa că am dat examen după alte două săptămâni și la Hyperion. Am făcut facultatea lucrând în tot felul de locuri – de la Cronica Română la Fundația Tinerilor Jurnaliști sau TVmania.

Pasul către marketing l-am făcut în 2000, luând un job de BTL Manager în Antena 1. Apoi am luat și PR-ul. Apoi am plecat, brusc. Mi-am făcut o agenție de PR și BTL. Am închis-o în juma’ de an, deși mergea ok, simțeam că nu e ce trebuie. Am acceptat un job de coordonator de marketing la Jurnalul Național. După un timp am plecat să-mi fac o revistă de mașini, pe nișa serviciilor: 4cars. După mai bine de un an, timp în care chiar făceam bani cu ea și aveam și auditarea BRAT, chestie serioasă, am ieșit din acționariat. M-am întors la Jurnalul Național, aveau nevoie de un director de marketing. Au fost anii de învățat în linia întâi, de experimentat, de luptă la baionetă – noi cu creativitatea și Adevărul cu banii din petrol (Patriciu vânduse Rompetrolul și arunca banii în media ca o Niagara înfierbântată). Acolo s-a întâmplat ceva: am lansat Jurnalul de Bucătărie, în care am fost foarte implicat, apoi a venit seria de inserturi pe ziar Jamie Oliver. Well, cred ca e ușor de dedus. S-a încins în mine povestea asta cu mâncarea, simțeam că trebuie să fac ceva. Când mi-am dat demisia, în 2009, nu știam ce voi face. Știam că va fi ceva cu mâncarea, dar nu știam deloc ce! Pentru restaurant eram prea crud, știam asta, așa că mi-am fructificat un talent al meu: descopeream ușor oameni cool, care produceau chestii de calitate. A! Și eram vorbăreț și prietenos!

Povestește-ne un pic despre Băcănia Veche – cum a pornit povestea? Ce putem face / găsi acolo?

Povestea Băcăniei Vechi începe în 2010, când am găsit casa din Barbu Văcărescu 49. (aș putea povesti 10 zile despre asta, să știi!)

Un șantier de 9 luni, apoi un soft opening în 4 septembrie. Oficial, am deschis în 24 septembrie, cu furnizorii de la care mâncam noi, în casă. Aveam deja primul copil, eram nevoiți să căutăm mâncare bună.

Am reușit să alegem și să sortăm furnizorii până le-a ieșit pe nas: au rămas doar cei care produc corect, la un preț corect. Colțul în care producem noi, de la zero, tot felul de bunătăți, a fost acolo de la bun început. Făceam pâine, cozonaci, prăjituri… tot felul de plăcinte.

Layout-ul era unul de „cămară”. Acum suntem într-un nou design, un soi de „cămară urbană”.   Dacă ajungi acolo, sigur îți place noua formă a băcăniei. Odată ce intri, ai sute de opțiuni. Poți să-ți iei doar chestii pentru acasă, de exemplu: de la conserve de toamnă (zacuscă, salate), cârnați, cărnuri, brânzeturi, prăjituri, până la cafea single origin, siropuri, praline, vinuri super-selectate, băuturi și mai periate… Sau poți cere să îți facă cineva un „platouaș” să îl lipești de un pahar de vin în holul băcăniei sau afară, în curte, unde avem câteva mese mici. Și flori. Ne place să ținem băcănia frumoasă. Altfel guști un craft beer local într-o curte frumos colorată.

Asta în Barbu Vacarescu.

La bistroul din Fabrica de Glucoza – care e un Charity Shop din care noi donam 9% din toate încasările către Hospice Casa Speranței – e o poveste diferită. Focusul e pe masa de prânz, de altfel închidem la 6 seara și în weekend, pregătim aceeași mâncare interesantă, de la zero, din ingrediente care chiar există (nu prafuri sau alte scurtături). E un loc bun pentru prânzul celor cărora le pasă și vor să mănânce bine. Și schimbăm (compulsiv de) des meniul!  Asta pentru că avem o recurență mare și nu vrem să-i plictisim pe clienți!

Se apropie sărbătorile Pascale. Cum le petreceai în copilărie? Cum le petrec copiii tăi acum?

Tatăl meu a fost preot. Era foarte plecat de sărbători. De multe ori mergeam noi după el, la biserică, așa petreceam sărbătorile cu el. Îmi dau seama că munca pe care am ales-o pentru mine seamănă mult. Clienții mei ar trebui să aibă încredere totală în mine, în discernământul, discreția și priceperea mea. Cum simțeau enoriașii cu tata.  Paradoxal, programul nostru seamănă. Și eu sunt destul de plecat de-acasă de sărbători. Însă trebuie să recunosc că mi-aș dori să le pot oferi copiilor noștri atmosfera și căldura căminului de-acasă, de la Dersca. Eram tot timpul – acum realizez – adunați în jurul mesei. În Dersca se mănâncă strașnic. Destul de mult și grozav de bun. E la fel și la noi: ne adunăm în jurul mesei. Mereu. Gătim mult, experimentăm, testăm și ne jucăm. Cred că ăsta e spiritul!

Care sunt lucrurile pe care vrei ca ai tăi copii să le învețe de la tine? Care sunt valorile pe care ți-ai dori să le însușească?

Mi-aș dori să fie oameni cinstiți, cu coloană verticală, demni, drepți și muncitori. Mi-aș dori să nu se plângă din orice, așa cum văd la generațiile pe care trebuie să le angajăm acum (25-34). Mi-ar plăcea să știu că-și cunosc foarte bine, extrem de bine, domeniile în care vor alege să se desfășoare. Să fie buni și să-și dorească să fie și mai buni. Și să sfârșească prin a fi cei mai buni în aria lor de activitate.

Da, mi-ar plăcea să preia ideea și business-ul familiei, însă n-o să le impun niciodată asta. Aș vrea să simtă ei că vor s-o facă. Și-aș vrea să o facă mai bine decât mine!

Iar dacă ar fi să vreau să ia ceva de la mine ar fi bucuria de a face ceea ce faci, orice-ar fi asta! Am descoperit, de când am deschis Băcănia, cât te poate face de fericit sentimentul că faci bine cuiva și că te bucuri de fiecare secundă petrecută acolo.

Ai o melodie preferată?

În 2012 sau 2013 am trecut prin Empretec. A fost o experiență care m-a ajutat enorm. De atunci, piesa asta cântă în mașină de fiecare dată când plec către un eveniment, oricare ar fi el. Am senzația că se deschid cerurile și se crapă pamântul în fața mea, îmi dă o certitudine a invincibilității și cumva – inexplicabil, desigur – mă asigură că pot face orice-mi propun. Orice. Ceea ce chiar mi se întâmplă…

Uneori reușesc imposibilul!